Un articol de Corina Bratu, fotografii de Dragoş Ometiţă

Colţul meu preferat din Istanbul este unul mai puţin cunoscut. Nu e în marele bazar plin de minunăţii aurii şi perle cât să-mi ajungă o viaţă şi mătăsuri pentru mama şi fulare cu imprimeu Burberry pentru tata. Şi zic cu greu că nu e acolo. Nici pe malul Bosforului în port, sub pod, unde am mâncat cel mai bun sandwich lume cu peşte fript pe grătar, cred că macrou era, pus întreg în jumătatea aia pufoasă de franzelă albă şi stins cu helas pe deasupra.

La mare concurenţă era şi colţul ăla de stradă din cartierul foarte posh din Nişantaşı unde am rămas un pic gură-cască şi zâmbet tâmp la vitrina Chanel, dar mai avem câţiva ani până ajungem acolo. 😀

Nu, nu.

Colţul meu preferat rămâne cel pe care l-am descoperit din întâmplare, mergând la pas prin oraş, fără hartă, într-o zi când căutam marea. Ştiam noi că trebuie să fie marea aproape, o simţeam în nări, vedeam pescăruşii că zburau beztemici încolo spre ea.

Şi de la hotelul nostru plasat ultra-central, mă scuzi, în apropiere de Moscheea Albastră, mă scuzi, am luat-o la pas. Şi am mers în ziua aia de dimineaţă până seară, el făcând bătături, eu acuzând o febră musculară, dar seara cine avea ditamai rânjetul pe faţă? Noi!

Mai întâi am vrut să mergem la Muzeul Caligrafiei, am ajuns până acolo, dar era închis. Se renova. Poate voi aveţi mai mult noroc ca noi. Ca pe orice damă tristă, bărbatul m-a consolat ducându-mă în bazarul mare, cel mai mare, atât de mare că citisem pe net că îţi zile bune să îl parcurgi pe tot. Nouă ne-a trebuit nici 3 ore, pentru că totuşi câte perle şi aur să îmi iau? Nu răspundeţi la asta. 🙂

Apoi am ieşti din bazar şi în loc de retur cuminţi la hotel, am zis să căutăm marea. Şi am pornit aiurea pe străzile care coborau şi urcau şi uite-aşa ne-am îndepărtat de zona comercialo-turistică a oraşului. În nici jumătate de oră, eram într-un cartier îngheţat în timp, de cizmari, unde auzeam maşinile de cusut ro-to-to-to-to-to-to-torcând în atelierele mici de la parter sau demisol.

Oamenii încă munceau, deşi era sâmbătă şi trecusem de ora prânzului. În aer un miros de piele şi fum de ţigară. Trotuarele erau pline de resturi de materiale sau calapoade, dar nu în sensul murdar, ci doar de parcă tot cartierul era un atelier mare şi meşterului i-au mai scăpat pe jos nişte resturi. În orice clipă ne aşteptam să vină o mătură uriaşă să ne scuture şi pe noi de acolo.

Eram singurii doi turişti, iar pe stradă la prânz nu eram decât noi şi nenea cărunt care vindea pilaf şi ceai bun-bun de mere lucrătorilor din zonă, de la ghereta lui cu 3 roţi.

Am aflat acum că acel cartier se cheamă Tarlabaşı şi se întinde de la acum celebra piaţă Taksim, în sectorul Beyoğlu. De o simplitate şi autenticitate mai rar întâlnită. Oameni cu oboseală din aia plăcută pe chip, câştigată, mândri de ce-au făcut. Asta am adus eu acasă oamenilor mei din Istanbul, pe lângă tone de rahat şi dulce şi perle şi mărgele de jad. Ăsta mi-e aurul.

***

Corina Bratu este Planner şi storyteller la agenţia de publicitate Saatchi & Saatchi. Când nu împleteşte poveşti născute din aventurile ei prin Bucureşti sau prin lume, croşetează accesorii delicate pentru doamne şi domnişoare. Pentru doza zilnică de optimism, urmăriţi-i poveştile spuse în cuvinte sau în imagini.