Mă agăţ cu toată puterea de portieră, dar dunele de nisip și terenul accidentat fac ca drumul să fie o aventură, iar Mehedi nu ia piciorul de pe accelerație. Nisipul portocaliu este peste tot - ȋl simt în ochi, pe față și sub haine.

Am aterizat în Amman, capitala Iordaniei, la începutul lunii noiembrie. În acea zi, ploile torențiale provocaseră inundații în toată țara. Cazarea pe care o rezervasem a fost pierdută şi nu mi-am putut recupera banii. În timp ce așteptam în biroul agenţiei care organiza excursii în sudul țării, eram supărată pe stilul meu prea zelos de planificare. Călătoria a fost amânată cu două zile. Un angajat al companiei de autobuze JETT m-a asigurat că puteam schimba gratuit biletul de autobuz pentru o altă zi. În ce zi? Nu mi-a putut spune.

Douăzeci și patru de ore pe drum

Transportul public în Iordania nu este bine dezvoltat. Cele mai multe autobuze, chiar și pe rutele principale, circulă doar o dată pe zi şi pleacă de obicei dimineața devreme, astfel că transferurile sunt o provocare. Ruta directă de la Amman la Wadi Rum durează aproximativ patru ore cu mașina. Dacă, la fel ca mine, nu conduci și nu vrei să te alături grupurilor de turiști, este nevoie de mai mult de 24 de ore pentru a ajunge acolo.  Eu am luat un autobuz din capitală până la Wadi Musa. A doua zi, în jurul orei 6 dimineața, am luat un alt autobuz spre Wadi Rum Visitor Centre. Acolo urma să mă ȋntâmpine Mehedi, organizatorul excursiei în deșert.

Întotdeauna este o idee bună să ai la tine niște bani în plus. Preţurile curselor variază în funcție de șofer și de dispoziția acestuia. Citisem că tariful obișnuit între Wadi Musa și Wadi Rum este de 7 dinari iordanieni. Eu am plătit 8. Băiatul din spatele meu a plătit 10. Mă urc repede în autobuz și, având în vedere ora matinală, încerc să aţipesc. Nu reușesc să dorm prea mult pentru că radioul mașinii e dat la maxim. Muzica locală alternează cu hituri internaționale. Mă uit în jur. Șoferul își mișcă ușor capul în ritmul muzicii. Are o mână pe volan, iar cu cealaltă fumează o țigară scoasă uşor pe geam. Am zâmbit când am observat mai multe abțibilduri cu „Fumatul interzis”.

Iordania
Iordania © Daria Prygiel

Ceaiul cel mai dulce pe care l-am băut în viața mea

În cele din urmă ajung şi Mehedi mă întâmpină cu un zâmbet larg. Avem aceeaşi ȋnălţime. Poartă o haină albă, largă şi lungă până la glezne, numită thawb. Capul îi este acoperit de un keffiyeh, o eșarfă care îl protejează de soare și de nisip. Am fost mirată să văd că el purta sandale, în timp ce eu purtam adidași. Mi-a explicat mai târziu că sandalele sunt singura încălțăminte adecvată în deșert, deoarece șosetele și pantofii închiși nu sunt confortabile în climatul cald și umed, iar nisipul intră cu ușurință.

Mehedi are două smartphone-uri. Tocmai se pregătește să mă întrebe cum a fost călătoria când sună unul dintre ele. Răspunde și începe să vorbească în arabă. Vorbește repede și cu voce tare. După un timp se oprește și mă roagă să-l urmez. Ajungem în parcare, unde ne urcăm într-o Toyota Land Cruiser albă şi puțin uzată. După câteva minute de condus, mă uit în jur după centura de siguranță. Mă țin de portieră, dar dunele de nisip și terenul accidentat fac ca drumul să fie o aventură, iar Mehedi nu ia piciorul de pe accelerație. Nisipul portocaliu este peste tot – ȋl simt în ochi, pe față și sub haine.

În fața mea se află un peisaj deșertic. La prima vedere pare a fi o mare de nisip aparent monotonă. Dar Wadi Rum este de fapt un habitat pentru flora și fauna care s-au adaptat căldurii necruțătoare. Pe alocuri există formațiuni geologice monumentale decorate cu picturi rupestre care spun povestea a milioane de ani.

Am venit aici pentru a petrece câteva zile în deșert, alături de beduini. Ei sunt cel mai vechi trib arab și au trăit cândva în continuă mișcare. Se estimează că există aproape 4 milioane de beduini în Iordania, ȋnsă doar un mic procent încă trăiește un stil de viață nomad. Ceea ce nu s-a schimbat, însă, este atașamentul lor față de mediul care ȋi ȋnconjoară și utilizarea resurselor naturale ale deşertului. Odinioară pentru animale și culturi, iar acum pentru dezvoltarea turismului.

Nici nu am avut timp să ies din mașină că cineva mi-a întins un pahar de ceai fierbinte și extrem de dulce. Mi-a spus să mă așez și să mă relaxez. Am ajuns la tabăra de unde urmează să pornim în deșert. Mehedi ne povestește cum a început ca șofer. Acum se concentrează pe gestionarea rezervărilor, pe administrarea site-ului și pe contactul cu clienţii. Aceste lucruri îi ocupă mult timp, deoarece în prezent oferă mai mult de zece tipuri de excursii – de la sejururi de mai multe zile în mijlocul deșertului până la aventuri de alpinism. Și nu duce lipsă de clienţi, mai ales în sezonul de vârf (din martie până în mai și din septembrie până în noiembrie).

Am ajuns pe Marte?

„Gata cu vorba”, spune colegul lui Mehedi, zâmbind de la o ureche la alta. Bate din palme și ne grăbește să mergem mai departe. El este Aamir, ghidul meu în Wadi Rum. La fel ca Mehedi, poartă un thawb peste care și-a tras o vestă. Zilele de noiembrie în deșert pot fi friguroase!

M-am obișnuit rapid cu stilul de condus lipsit de griji și energic al lui Aamir. Asta îmi permite să mă concentrez asupra peisajelor deșertice care par de pe Marte, a formațiunilor stâncoase cu contururi ascuțite şi a podurilor de piatră… Ne petrecem prima parte a zilei traversând deșertul, bineînțeles cu viteză mare, bifând punctele cheie de pe listă.

După câteva minute de mers cu mașina ne oprim ȋn faţa unor dune roșii. Urcăm până în vârf și admirăm priveliștea care se întinde în toate direcțiile. În depărtare vedem munți înalți de gresie și granit, numiți uneori „jebels” de către localnici. Îmi întorc capul în toate direcțiile posibile, încordându-mi ochii, și încă îmi este greu să înțeleg cât de vast este deșertul. Cu cât privesc mai atent, cu atât mai mult am impresia că orizontul se îndepărtează. Aamir mă scoate din reverie și îmi sugerează să coborâm ȋn fugă. Dau din cap și, după câteva secunde, îmi dau seama de ce a vrut să facem asta. Alergând pe nisipul moale, mă simt ca și cum aș pluti pe apă. Mă uit către Aamir, care aleargă la vale, râzând și strigând ca un copil. Ce distracție!

Următoarea noastră oprire este Canionul Khazali. Este aproape amiază și putem scăpa pentru o vreme de soarele arzător ascunzându-ne printre pereții canionului, care sunt acoperiți cu inscripții islamice. Unele dintre ele ne arată drumul, altele ne învață despre islam. Pe aici curge și un mic pârâu, așa că uneori trebuie să faci un efort ca să ajungi până la capăt fără să-ţi uzi ȋncălţămintea.

Aamir face un foc de tabără în mijlocul deșertului. După ce părăsim canionul, ne urcăm într-un jeep și ajungem în câteva minute într-un loc izolat unde luăm prânzul. Felul principal are un gust asemănător cu cel al unei tocănițe – este un amestec gros de legume: roșii, fasole, mazăre. De asemenea, am de ales între mai multe feluri de hummus și pită proaspătă și delicioasă.

Podul Um Frouth conectează două stânci uriașe. În timp ce eu încă admiram formațiunea de jos, Aamir era deja în drum spre vârf. În sandale. Pe stânca abruptă. Dintr-o dată se întoarce spre mine și strigă: „Ce mai aștepți? Ne cățărăm!” Nu m-am opus și, deși nu părea sigur, l-am urmat. Urcarea, deși foarte abruptă, a durat mai puțin de douăzeci de minute. Odată ajunsă în vârf, am privit marea nesfârșită de nisip, urmele vehiculelor care treceau zilnic pe acolo, rocile care își schimbau culoarea cu soarele care apunea ȋn fundal.

Aamir avea dreptate. Ziua se apropie încet de sfârșit şi se simte destul de rece în comparație cu sudul cald. În noiembrie, temperatura poate scădea ușor sub zece grade. Ghidul meu reaprinde focul de tabără într-un loc izolat. Îmi spune să mă așez aproape de foc. Îmi pun mâinile lângă flăcări, mă încălzesc și privesc cum Wadi Rum se cufundă în întuneric.

O seară în deșert, Iordania
O seară în deșert, Iordania © Daria Prygiel

O seară în deșert

Mă simt singură în mijlocul deșertului. Tabăra noastră este departe de locurile principale, înconjurată de stânci înalte. Dormim în corturi, cu paturi, perne și pături. O mulțime de pături! Nu există încălzire, prize sau lămpi de noptieră. Băile sunt afară – două toalete, două dușuri. Apa caldă provine dintr-un rezervor imens, unde se încălzește toată ziua.

Să se dezgroape tăvile și să înceapă ospățul! La cină am servit zarb, o delicatesă tipic beduină. Unicitatea sa constă în modul în care este preparată. Mai întâi se sapă o groapă în pământ și se aprinde un foc. Apoi, fundul gropii este acoperit cu pietre. Când este suficient de fierbinte, tăvile cu carne și legume sunt acoperite cu un capac metalic și o pătură și sunt îngropate. În mai puțin de două ore, masa este gata. Ne adunăm într-un cort mare care servește drept salon și loc de întâlnire. Se umple din ce în ce mai mult, iar mie și lui Aamir ni se alătură alți călători și ghizii lor. Conversațiile și râsete umplu cortul. Aamir se asigură că toată lumea gustă din mâncare, ne pune din când în când ceai dulce și vorbește despre cum a devenit ghid. Își amintește de primele sale expediții, de învățarea limbii engleze și ne arată poze cu copiii săi.

Adevărata magie a Wadi Rum nu constă în peisajele uluitoare și nici măcar în tradițiile beduinilor. Ci în momente ca acesta. Când oameni din diferite colțuri ale lumii, din diferite culturi, din diferite credințe găsesc un limbaj comun în mijlocul deșertului iordanian.


Instagram

Cauți un anumit loc?