M-am tot gândit și răzgândit. Oare despre ce loc să povestesc? Am pornit din Lisabona, pentru care m-aș fi dus pe orice planeta s-ar fi aflat, dacă aceea nu ar fi fost Terra, am ajuns pe Coasta Amalfitana, am trecut prin Napoli, am făcut o tură la pas prin Marsilia, o alta pe bicicletă prin Copenhaga, m-am ascuns în spatele unei măști la Carnavalul de la Veneția, am privit podgoriile de pe zidurile cetății din Carcassonne, am ascultat cum bate inima Etnei, am decolat cu parapanta de la 1.900 de metri, am plutit deasupra munților și a mării și am aterizat pe plaja turcească din Ölüdeniz, m-am înconjurat de Gleaming Lights of the Souls a lui Yayoi Kusama în Louisiana Museum of Modern Art din Danemarca, m-am sprijinit apoi o clipă de Zidul Berlinului, mi s-a oprit respirația de emoție la Alhambra în Granada, am lăsat Aurora Boreală să îmi bată la fereastră în Lofoten, m-am pierdut pe străduțele cu case acoperite de desene mistice din Alberobello, am mâncat pe îndelete o porție de lasagna la Bologna, desertul l-am savurat în San Marino, n-am lăsat să-mi scape nici clătitele din Montmartre, paharul de vin l-am băut în Bordeaux (stai așa, că aici abia urmează să ajung), dar de oprit m-am oprit în Sardegna.

Să tot fi fost în câteva zeci de locuri prin Europa până acum, iar câteva așa mi s-au lipit de inimă de n-au cum să se mai dezlipească vreodată. Sardegna este unul dintre ele. Magia insulei te leagă și nu-ți mai dă drumul, totul complotează să te țină pe loc.

Am ajuns în Santa Maria Navarrese vara trecută, zburând cu avionul din București până în Cagliari (mai există și opțiunea Alghero), iar apoi cu două autobuze pe serpentine preț de vreo patru ore. Sardegna are și munte, are și mare. Știu, este perfectă. 🙂 Am ales Santa Maria Navarrese ca să mă pot mișca ușor și să pot vedea și face cât mai multe în săptămâna pe care am avut-o la dispoziție.

Santa Maria Navarrese este un sat în Comuna Baunei din Sardegna, un sat care are și port. Foarte important pentru că așa poți ajunge cu vaporașele care fac curse regulate pe plajele lipite de stânci. Eu am pus piciorul pe Cala Mariolu, unde am făcut și o scufundare la 6 metri sub apă. Și uite-așa m-am întâlnit cu un banc de pești care abia așteptau să mănânce toată pâinea pe care o luasem asupra mea. Mi-am mai așezat prosopul pe Cala Luna și pe Cala Sisine, dar și pe alte plaje mai mici și am înotat prin grotele săpate în stânci.

La plajele mai mici nu am ajuns însă cu vaporașele de linie, ci cu o barcă de pescari. Pentru că am ales să petrec o zi pe o astfel de barcă. Și ce alegere minunată! Loretta este pescarul, iar soțul ei cârmaciul. Un cuplu frumos și plin de voioșie care mi-a făcut ziua de neuitat. Ne-am legănat pe mare, Loretta a pescuit și tot ea a și gătit, ne-am oprit între stânci și am luat prânzul pe barcă, am înotat până la plaje care parcă ar fi apărut acolo doar pentru noi și am scos limba la pescărușii care se așezau leneși pe valul de lângă noi.

Și dacă tot a venit vorba despre mâncare, o să scriu acum ca să nu uit. Doar ce-ai pus piciorul în Sardegna? Nu rata nici unul din felurile cu vongole, fie că este vorba despre paste, sauté di vongole sau vongole alla marinara. Scoicile albe în sos de ulei de măsline, pătrunjel și usturoi dau dependență. Și alege să mănânci pane carasau la masă. Este pâinea tipică în Sardegna, foarte subțire, coaptă și crocantă. Iar cea cu ulei de măsline și sare este un deliciu, abia te poți opri din ronțăit.

Cât despre desert, mai bine nu mă apuc să povestesc. Chiar nu am cum să ies acum la pasticceria din colț și să iau măcar o prăjiturică, oricât de mică, să îmi astâmpăr pofta? Dolci di Sardegna este o colecție întreagă de prăjiturele artizanale în care predomină coaja de portocală, migdalele, brânza ricotta și mierea, dar fiecare prăjitură în parte este o explozie de bucurie gustativă absolut surprinzătoare.

Am mai ales ca într-o zi să merg într-o excursie pe munte. Am plecat într-un grup organizat să explorăm Comuna Baunei și să ajungem în Golgo. Dacă alegi să faci asta, o să ți se întâmple cam așa. Îți ocupi locul într-un trenuleț deschis, fără ferestre, doar cu acoperiș, și începi să urci pe serpentine, apoi pe drumuri de munte printre copacii care împrăștie un miros care-ți mângâie nările. O să întâlnești și foarte multe albii de râuri, toate secate însă. Am înțeles că s-ar întâmpla să sece din cauza tipului de rocă din care sunt făcuți munții. Dar chiar și fără ape în râuri, spectacolul este deplin. Te vei opri mai întâi la o biserică uitată de lume, foarte aproape de un măslin care are o vârstă ce depășește 1.000 de ani. Așază-te la umbra lui, ia-l în brațe chiar dacă nu ai cum să-l cuprinzi, ascultă-l cum respiră.

O să mă abat acum puțin din relatare ca să spun ceva, dar revin îndată. Bisericile în Sardegna seamănă foarte mult cu niște staule, influență portugheză și spaniolă asupra locului. Tot lângă un măslin care are „doar” vreo 900 de ani este construită și biserica din Santa Maria Navarrese. În ziua în care am ajuns, pe 23 august adică, se făceau pregătiri pentru un festival care are loc o dată pe an. Eu am ajuns la a treisprezecea ediție. Se celebrează capra. Toată ziua se frig capre la proțap, în piața din mijlocul satului, iar seara te așezi la coadă ca să primești o porție standard care conține câteva bucăți de carne de capră friptă, câteva de brânză de capră, pane carasau și un pahar de vin roșu, totul pentru 10 euro. Iei apoi loc pe una dintre băncuțele așezate în semicerc în jurul pieței, dar ai grijă să te ridici după ce ai terminat de mâncat pentru a-i face loc următorului pofticios. După ce termină de mâncat, oamenii se pun pe dans. Pe muzică de toate felurile, dar spectacolul este absolut fermecător când se începe să se danseze pe muzică tradițională sardă. Muzica lor este foarte vioaie, iar pașii de dans sunt în forță, săltăreți și plini de bucurie. Nu m-am putut abține și am coborât și eu să îi încerc chiar dacă nu i-am și nimerit. Apoi, am urcat pe colina care mărginește piața pe-o parte să privesc spectacolul de sus. Iar spectacolul a fost fabulos. M-am trezit într-o scenă de film. Deși era aproape zece seara, ușa bisericii era larg deschisă, iar biserica luminată. În fața bisericii, sub un măslin, era așezată o măsuță în jurul căreia stăteau pe scăunele trei bărbați. Să fi avut cam 65 de ani fiecare, cam așa. Împărțeau frățește o sticlă de vin și o gustare ca cea de care mă bucurasem și eu mai devreme. M-am așezat pe iarbă ca să urmăresc spectacolul în continuare și era să uit de mine acolo, așa stare bună mi-a dat atmosfera de atunci și acolo.

Gata, revenim la drumeția cu trenulețul. Tot pe lângă măslinul cu vârstă impresionantă și crăci care au grijă să-ți țină umbră și răcoare, o să te întâlnești și cu niște măgăruși haioși foc. Vor vrea să îți mănânce din palmă prăjiturelele pe care le ai. Dacă le ai. Eu am avut. 😀

Următorul punct de oprire este în apropierea unei stânci în care vântul și timpul au săpat un chip de om. Ai de coborât puțin printre alte stânci până la ea și, firește, de urcat înapoi, dar nu-i nicio greutate.

Ultima oprire este la un restaurant cu specific sard, de unde o să pleci rostogolindu-te. Atât de bun este totul. Se așază pe masă mai multe farfurii cu feluri diferite și fiecare ia ce poftește. Mie mi-a rămas gândul la niște ravioli din cartofi, umpluți cu brânză și coajă de portocale. Dar tot ce-a fost pe masă a fost absolut delicios.

Mai spun ceva și gata, vă las să descoperiți singuri restul. Ceva despre oameni. Oamenii din Sardegna sunt aparte. Vorbesc o limbă care este diferită de italiană; nu-i un simplu dialect, este o altă limbă (vei găsi inclusiv dicționar sard-italian). Și sunt oameni buni. Îți vor oferi cu bucurie din ceea ce au fără să stea pe gânduri. Din smochinele și strugurii pe care îi au în curte. La restaurant, cel mai adesea, vei primi din partea casei băutura tradițională. Mirto îi zice, este un digestiv. Am cumpărat dintr-un magazin două pungi cu bomboane și o jumătate de kilogram de pane carasau și am primit tot din partea casei un pahar de vin și o gustare din pane carasau, brânză de capră topită, miere, busuioc și felii de nectarină, după care îmi lasă gura apă și acum.

Foarte interesant este că în Comuna Baunei nu există proprietate privată, așa cum nu există nici proprietate publică. Toți cei aproape 4.000 de locuitori ai comunei dețin împreună tot pământul din Baunei. Vrea cineva să vândă? Are nevoie de toate celelalte aproape 4.000 de semnături. Doar o fâșie mică de pământ aparține statului. Au donat-o ca să se facă o linie de cale ferată, linie care până la urmă s-a oprit în Arbatax. Pământul a rămas însă donat.

Ce nu am făcut în Sardegna? Nu am escaladat pe munți. Nu am deschis bine ochii și nu am văzut că escaladarea se organiza doar lunea așa că am ratat ziua. Dar o voi face data viitoare când mai ajung. Ceea ce vă doresc și vouă! 🙂

***

Diana Iașciurjinschi e avocat, unul cu scărpinici în tălpi, după cum se autodefinește. A călătorit până acum în 74 de orașe din Franța, Germania, Italia, Vatican, San Marino, Spania, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, Grecia, Bulgaria, Turcia, Ungaria, Cehia, Letonia, Marea Britanie, Austria (unde a și locuit timp de nouă luni, cu o bursă postuniversitară, la Salzburg). Îi place natura foarte mult; nu o vede ca pe un refugiu, ci ca pe-un prieten. Iubește și muntele și marea în egală măsură. Așa cum iubește și orasul. Îi place energia transmisă de oameni, vibrația unui oraș, culoarea și diversitatea specifică fiecăruia. Cât despre planurile imediate, spune că și-a stabilit, deja, în mare traseele din acest an. În primele trei luni ale anului a revăzut deja Londra și Amsterdamul. Urmează, în ordine: Tallinn, Paris + Champagne, Lisabona + Porto + Braga, Lofoten din nou, unde de data asta va experimenta Midnight Sun-ul, Bordeaux, Madrid + Toledo. Vă sfătuim să-i adăugați blogul la bookmarks, în foarte scurt timp poveștile ei de călătoare cu inimă mare și ochi atent la detalii vă vor face zilele mai senine, trezindu-vă dorul de ducă.